POGHIAZ PRIN BURG: iunie 2012

sâmbătă, 30 iunie 2012

joi, 28 iunie 2012

miercuri, 27 iunie 2012

Miercuri... 60

Mai multe amănunte aici: http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro/ la doamna Carmen.

marți, 26 iunie 2012

O nouă dezamăgire

imagine luată de pe internet

La Alba Iulia s-a rupt Alianţa USL.

Liberalii au dat mâna cu PDL-eii pentru a obţine posturi însemnate în Consiliul Judeţean. În acest fel, fără să vreau, mă văd că am votat cu PDL, deşi nu am simpatizat nicicând acest partid condus de Traian Băsescu. Este un nou fel de FRAUDĂ ELECTORALĂ.

La toamnă ştiu ce am de făcut. Voi evita liberalii şi alianţele lor.

luni, 25 iunie 2012

Un vis îndepărtat

Articol scris pentru Blog Power 28
http://www.mostwantedblog.org/2012/06/24/blog-power-28/

Subiect propus de Cry: Visul meu, copil fiind

- Ce vroiai să devii atunci când erai copil?

- Ce ai devenit acum, ai reuşit sau ai ales altă cale în viaţă?

- Ai renunţat la dorinţele tale pentru ceva ce-ţi place sau ai fost nevoit?

De la anii copilăriei până acum am parcurs un drum lung. Visul meu de a deveni ceva nu mai ştiu dacă a fost sau nu. Ştiu doar un singur vis pe care l-am visat undeva în jurul vârstei de 5 ani. Şi de atunci este mult timp trecut, dar reţin acel vis cu amănuntele lui.

Se făcea că eram undeva într-o poiană verde. Eram adolescent. Mă îmbăta mirosul florilor de câmp. În apropiere era o pădure deasă şi umbroasă. Arborii aveau coroane frumoase cu frunze de un verde crud. Deci, localizând în anotimp acel vis, eram undeva pe la mijlocul lunii mai. Din pădurea apropiată se auzeau cântând diferite păsărele.

Eu stăteam culcat în iarba verde şi priveam cerul senin. Eram îmbrăcat cu pantaloni lungi de culoare deschisă, probabil gri-petrol, ce erau bine călcaţi şi o cămaşă albă cu mânecă lungă. Deodată s-a apropiat de mine o fată blondă. Am schimbat câteva cuvinte, apoi fata a plecat. Am plecat şi eu din acel loc şi am urcat un deal. Acolo am dat de ciotul unui pom tăiat şi m-am aşezat pe el privind în josul dealului. Fata se depărta şi cu timpul a dispărut în zare. Nu a mai durat mult şi eu m-am topit în umbra pădurii apropiate. Visul s-a terminat.

Deşi nu a fost un vis despre ce aş deveni, pot spune că a fost un vis al destinului meu. Similitudinile visului cu drumul vieţii mele sunt mari. Se spune că iarba verde şi urcarea pe o scară sau un deal în vis sunt de bun augur. Mergi pe drumul vieţii în ascensiune. Ciotul rămas după tăierea unui pom este curmarea unei vieţi. Aşa a fost. După puţin timp, probabil un an de la acel vis a murit tata. Întâlnirea şi despărţirea de cineva în vis este ca şi în viaţa de toate zilele. Am întâlnit multe blonde cu care am vorbit şi de care m-am despărţit.

Acum, când am devenit un moş, încă îmi place să hoinăresc pe câmp, pe marginea Mureşului şi Ampoiului, admirând frumuseţea naturii ce mă înconjoară. Plimbările mele sunt acompaniate de mulţimea păsărelelor ce se zbenguie prin pomii ce străjuiesc cursul lin al apelor şi se termină după mai multe ore de umblat prin soare fără să am probleme.

Pe plan profesional, atât ca elev, cât şi ca salariat mai târziu, am mers ascendent. Uneori drumul meu a fost garnisit în mod firesc cu obstacole, dar am trecut peste ele. Fiecare etapă a vieţii mele a fost un câştig de experienţă. De aceea nu regret nimic din tot ce am făcut sau am lăsat nefăcut pentru că nu m-a interesat problema respectivă. Aşa cum am mai spus şi altă dată, ce am avut de făcut am realizat fără nici cel mai mic efort. Efortul realizării lui a constat doar în munca prestată. În rest, ideile-mi veneau pe bandă rulantă.

Dar, pe măsură ce trecea timpul, a venit şi vremea renunţării la tot ce am făcut cu multă plăcere. Altfel spus, a venit vremea să pun puşca jos şi să iau toiagul. Asta nu înseamnă că plimbându-mă am nevoie de un anume ajutor la mers. Nu. Mulţam lui Dumnezeu că încă pot umbla pe picioarele mele. Nu mai merg la fel de repede ca anii trecuţi, dar încă merg şi chiar mai joc fotbal cu prichindeii mei. Nimic nu este mai frumos decât să-i văd pe prunci bucurându-se că moşu’ îi bagă în seamă şi se joacă cu ei. Doar cei mari ne creează şicane şi asta doare. Doare pentru că cei mari au uitat că şi ei au fost copii şi se bucurau când erau băgaţi în seamă. Doare pentru că schimbarea generaţiilor s-a făcut în mod brutal şi între prezent şi trecut s-a căscat o mare prăpastie. Nu ştiu dacă această stare trebuie generalizată sau particularizată, dar ştiu că am ajuns s-o văd şi pe asta. Cu toate astea sunt hotărât să merg înainte, cu privirea spre pământul care-l calc. Privirea spre cer mi-o îndrept doar afară, pe câmp.

Alte aticole la tema dată: Toti visam ; Scrisoare catre viitor ; VIS DE COPIL ; Copilaria. Singurul paradis pierdut! ;

Visand. ; visele raman aproape mereu vise! ; Eram copil, si as mai vrea sa fiu... ; Amintiri

duminică, 24 iunie 2012

Mângâierea vântului

sâmbătă, 23 iunie 2012

Absolventa

De acum Ioana este şcolăriţă.

joi, 21 iunie 2012

Dezamăgire

Ştirile au curs una după alta cu intervale mari de timp între ele. La început a fost finalizarea procesului lui Adrian Năstase şi aşteptarea sentinţei. Până la urmă a fost dat şi comunicatul: Fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani închisoare cu executarea pedepsei. O sentinţă nedreaptă zic eu după modul cum s-a derulat acest proces pe parcursul mai multor ani. Că Adrian Năstase a fost vinovat sau nu a rămas nedovedit în instanţă. Au rămas valabile doar acuzaţiile mass-media.

Pe Adrian Năstase nu l-am agreat de la bun început. Adică de la apariţia sa pe scena politică. Dar clinciurile cu Traian Băsescu m-au făcut să-mi schimb opinia. L-am crezut un bărbat tare, pe care nu-l poate îngenunchea Traian Băsescu. Dar m-am înşelat. Până la urmă s-a lăsat dominat de adversarul său politic. Oare de ce? A fost suficient un moment în care să-şi lase garda jos şi marinarul l-a înghesuit în corzi. În final Adrian Năstase a căzut psihic şi a încercat să se sinucidă. Un gest necontrolat, un gest negândit. Invincibilitatea „marelui bărbat” s-a năruit ca un castel de nisip uscat de soare.

De-a lungul timpului au mai fost bărbaţi condamnaţi politic pe nedrept. Nici unul dintre ei nu a încercat să se sinucidă. Toţi şi-au dus destinul cu bărbăţie. Unii chiar şi-au dat viaţa pentru aceasta, dar nu prin sinucidere ci în faţa plutonului de execuţie. Până şi soţii Ceauşescu şi-au primit mascarada de sentinţă cu demnitate.

Adrian Năstase urma să fie privat de libertate pentru doi ani, din care i se mai reduceau câteva luni bune. Ar fi stat în temniţă, dar cum? În regim special. Cu televizor, cărţi şi posibilitatea de a scrie. Atâta doar că trebuia să doarmă în „garsoniera” specială. Nu s-a gândit o clipă în ce condiţii au făcut puşcărie Lucreţiu Pătrăşcanu, Iuliu Maniu (şi el fost prim-ministru), generalul Mociulschi şi mulţi alţi deţinuţi politici înfometaţi, schingiuiţi, lipsiţi de informaţii despre mersul evenimentelor şi fără a beneficia de mijloace destinate scrisului. Dar cât de bine o duceau şi cei care nu erau în puşcării atunci?

Adrian Năstase a căzut psihic. Adrian Năstase nu a rezistat presiunilor exercitate de magistraţi ani de zile pentru soluţionarea cazului său. Un caz aparent banal care voit a fost complicat de o justiţie injustă. O justiţie aservită unui dirijor răzbunător şi plin de sadism. O justiţie care nu se străduieşte să rezolve cazurile aflate pe rol în timp util, pentru a fi cu adevărat credibil verdictul dat „la cald”. O justiţie dirijată prin telepatie de către abilul dirijor sadic.

Adrian Năstase în loc să se scoale din colbul în care a fost aruncat prin mijloace necinstite şi să continue bătaia cu rivalul său, a folosit cea mai josnică metodă de a scăpa. Sinuciderea. Păcat. Mare păcat. Chiar dacă a fost scârbit de injusteţea justiţiei nu trebuia să recurgă la acest gest. Trebuia să se lupte pentru ca justiţia să devină una dreaptă, care să apere oamenii nevinovaţi şi să-i condamne doar pe cei vinovaţi. Ori gestul său de a încerca să se sinucidă lasă loc şi altor interpretări. Avea ceva pe conştiinţă şi nu se putea debarasa de acel ceva decât prin sinucidere. Păcat.

O amintire tristă. O amintire care va rămâne peste ani. O amintire care va ştirbi prestigiul „marelui bărbat” Adrian Năstase.

Lumini în noapte

miercuri, 20 iunie 2012

Miercuri... 59

Pentru a vedea mai multe intraţi aici: http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro/ la doamna Carmen.

luni, 18 iunie 2012

Scrisoare către copilărie

imagine preluată de pe internet

Articol pentru Blog Power 27 http://www.mostwantedblog.org/2012/06/17/blog-power-27/

Cu alte cuvinte şi acesta participă la concursul cu tema "Scrisoare către...", temă propusă de Bianca

Deja un mijloc invechit de comunicare - scrisoarea. Pentru cine aș scrie câteva rânduri pe o pagină și despre ce ar fi? De dragoste? De mulțumire? De iertare? Ne putem exprima mai bine în scris?

Intrând din nou pe Blog Power pentru a vedea cine ce a mai scris la ediţia 27 am dat peste îndemnul Biancăi de a scrie IO ceva, orice, numai să scriu că tot scrisoare se cheamă. Mulţumesc Bianca, ai dreptate.

Deci, să scriu “carte” copilăriei. O copilărie frumoasă, trăită fără griji în Ciugud, un sat de lângă Alba Iulia.

Pentru a scrie această scrisoare am să mă plimb puţin pe uliţele satului de atunci. Un ţânc îmi iese în cale:

- Noa serbus mă cochile, a cui eşti?

- Sărumâna. Îs a lu moşu Lae.

- Şi cum te cheamă?

- Liviu.

Am vrut să-l mai întreb ceva şi n-am avut pe cine. Dispăruse. Era o mână de om, aşa cum este Bebele meu de acum, pe care-l vedeţi pe ici, pe colo pe blog. Parcă ar fi fraţi gemeni luaţi pe o altă scară a timpului.

Deci: Bună ziua copilărie. Ce repede ai trecut pe uliţa mea. Nici n-am avut vreme să bag de seamă când te-ai dus la vale, să vezi ce mai e prin sat. Ai mers ce ai mers şi negăsind cu cine să te joci ai plecat într-un sat vecin, care era foarte aproape de Ciugud, practic satele fiind despărţite de o vale. Acolo ai dat doar de un câine care a început să mârâie la tine. Nu ţi-a plăcut şi ai plecat mai departe. Poate să găseşti pe cineva cu care te-ai fi putut juca. O speranţă care nu s-a împlinit şi aşa te-ai trezit la marginea satului, dar în marginea cealaltă, nu cea vecină cu Ciugudul. Ţi-ai amintit că mergând înainte ajungi la Netuţa, o mătuşă. Nu ai ţinut seama că drumul e lung pentru că nu aveai noţiunea timpului şi spaţiului. Aveai doar vreo doi ani şi câteva luni. Nu aveai nici noţiunea pericolelor care ar fi putut apare. Ai mers doar înainte ştiind că trebuie s-o întâlneşti pe Netuţa.

Dar până să ajungi la ea, ai întâlnit un avion care se îndrepta spre tine. Tu îi spuneai „moroplan”. Aveai în minte poveştile care se spuneau despre „borbandamente” şi mai ştiai că dacă nu eşti cuminte te ia şi te duce aeroplanu’. Văzând că se apropie de tine acel avion ai început să plângi şi ai căutat o ascunzătoare. Numai că în jurul tău era doar câmp cultivat cu grâu. Singura soluţie a fost să te arunci pe burtă în holdă, fără să ţii seama că era mult prea mică deoarece era început de primăvară. Întâmplarea a făcut să dai peste un om care căra gunoi pe ogorul lui. Te-a întrebat al cui eşti şi după cum îţi era obiceiul ai răspuns: „a lu’ moşu Lae”. Te-a întrebat unde mergi şi ai răspuns: „la Netuţa”. Te-a mai întrebat dacă ştii unde stă Netuţa şi ai răspuns: „acolo”. Atunci te-a urcat în car şi te-a dus într-acolo. Aţi ajuns la o ramificaţie a drumului şi acolo ţi-a spus: „Io merg pe aici, tu încotro?” Ai răspuns: „Acolo, la casa cu frăgar la poartă.” Te-a lăsat jos şi v-aţi despărţit.

Ajuns la destinaţie ai vrut să intri în curte şi n-ai putut. Uşa curţii era închisă. Ai căutat o soluţie să intri în curte şi te-ai gândit să te strecori pe sub poartă. Ai încercat în zadar. Ai reuşit să-ţi introduci capul în curte şi ai rămas zătonit. Nu mai puteai înainta, dar nici să te retragi. Ai început să plângi şi să strigi.

De la o vreme te-a auzit o vecină şi s-a dus să spună mătuşii şi unchiului tău că-i caută un cochil care plânge la ei sub poartă. Norocul tău că erau acasă şi nu erau duşi la câmp. Au venit să vadă cine e şi au rămas înmărmuriţi văzându-te. Cu greu au reuşit să te scoată de sub poartă. În faţa lor apăru un miţiclon. Un omuleţ cu haine rupte, murdare de balegă, cu faţa plină de muci şi de brazde rezultate de la lacrimile care au curs peste colb. Au mai şi râs că nu s-au putut abţine de cum arătai.

A urmat apoi îmbăierea ta, curăţarea şi cârpirea hainelor, repararea încălţărilor prin coasere cu drot (sârmă) şi în final au trimis vorbă acasă să vină cineva după tine. Tu îţi mai aminteşti de tote astea? Eu nu le-am uitat.

Şi uite aşa, scriind copilăriei, m-a prins dorul de o a numită perioadă a vieţii mele când „o scrisoare de dor” era „rătăcită-ntr-un scrin de ani de zile” şi „peste file-ngălbenite se aşternea uitarea”. Dar să ascultăm această poveste cântată de Margareta Păslaru atunci când aveam... dar ce importanţă mai are când era?