luni, 30 iulie 2012

Clona


Tema propusă de Irealia este : Clonarea umană - act salvator sau mână criminală?
- oamenii creaţi prin clonare ar putea fi consideraţi oameni cu identitate proprie? E moral să folosim clonele umane ca piese de schimb?
- care ar fi părţile benefice și părţile negative ale clonării umane? Se poate juca omul de-a Dumnezeu?
- global, resursele planetei se vor consuma în maxim câteva sute de ani; este necesară clonarea umană şi de ce ?

Un subiect ce nu m-a interesat în mod deosebit şi ca urmare am trecut pe lângă el fără să-l bag în seamă. Ştiu doar că prima clonă a fost a unui berbec. Mai ştiu că s-au întreprins şi alte experimente, dar nu mai ştiu la ce fază s-a ajuns cu ele.

În aceste condiţii încerc să-mi dau şi eu cu părerea, o părere neavizată şi poate chiar neavenită. Dar, mă bag în samă şi în vorbă. Şi dacă tot mă bag în samă consider că clonele unor oameni mai mult sau mai puţin celebri nu pot fi oameni cu identitate proprie deoarece clonele, în fond şi la urma urmei, sunt doar nişte copii. De aceea nu sunt nici de părere ca clonele să fie folosite drept piese de schimb deoarece nu accept să-mi fie înlocuit un organ cu organul altcuiva, fie el şi o clonă, deoarece respectivul organ nu este al meu şi deci nu-mi aparţine. Pe de altă parte, clonele odată realizate devin de sine stătătoare. Nu ştiu în ce măsură evoluează în comparaţie cu originalul, dar ar fi nedrept să fie mutilată o clonă pentru a fi folosită ca depozit cu piese de schimb. Până aici mi-am expus un punct de vedere. Partea mai grea vine de aici în colo.

Despre părţile pozitive şi negative ale clonării, despre beneficiile ei şi alte amănunte legate de clonare nu mă pronunţ pentru că, aşa cum spuneam, nu am studiat problema. Nu văd nici legătura între clonare şi jocul de-a Dumnezeu căci Dumnezeu a creat omul şi animalele, iar clona nu este decât o copie a omului sau a unui animal. Prin urmare e bine ca omul să stea în banca lui şi să nu se considere Dumnezeu.

Că resursele Planetei se vor epuiza în câteva sute de ani nu cred. După cum nu cred că ele se vor epuiza în mii de ani. Echilibrul Universului se va menţine. Omul încă nu ştie de ce resurse dispune Terra şi prin urmare nu le va putea epuiza în întregime. El, omul, le descoperă doar atunci când trebuie. Nu o dată mi s-a întâmplat să trec pe lângă ceva fără să-l văd. Şi când îl văd îmi dau seama că de fapt mai trecusem pe lângă el în repetate rânduri. În aceste condiţii de ce ar fi necesară clonarea umană? Nici clonarea animalelor nu este necesară deoarece clonele animale nu sunt resurse alimentare. Ele sunt doar nişte cărnuri artificiale.

sâmbătă, 28 iulie 2012

Pentru copii

Astăzi în Bălgrad au fost anunţate nişte acţiuni sportive pentru copii la care erau invitaţi să paticipe ca şi coechipieri părinţii. Fiind informat de Anastasia, căreia îi mulţumesc, m-am dus să văd despre ce este vorba. Am ajuns acolo în jurul orei 12 când în parcul I.L.Caragiale se făceau doar pregătiri.  În aceste condiţii am luat pruncii şi i-am dus la o groapă cu nisip unde au întâlnit alţi parteneri de joacă iar în jurul orei 13 am plecat pentru că se făcuse deja prea cald pentru ei.
Deci, din punctul de vedere al organizării unor activităţi pentru copii acţiunea a fost ratată. Din punctul de vedere al copiilor care s-au jucat la groapa cu nisip, acţiunea a fost reuşită.

luni, 23 iulie 2012

Fericirea?



Articol scris pentru Blog Power 32
La propunerea Irealiei.
Tema: Fericirea!
- O trăieşti mai intens în fragedă pruncie sau creşte odată cu tine?
- (Cum) recunoşti simptomele fericirii?
- Reuşeşti să te faci „vinovat” de propria-ţi fericire sau ai nevoie de „furnizori” externi?

Fericirea, himera ce te amăgeşte o bună parte a vieţii, apare la început sub forma bucuriei, încă din primii ani de viaţă. Pruncul este bucuros că mama îl ia în braţe, apoi când este mai măricel este bucuros că se joacă şi este băgat în seamă. Pe urmă pruncul este bucuros că face primii paşi, că începe să devină independent, că întâlneşte alţi copii şi se joacă cu ei, că se descurcă la grădiniţă şi câte altele.

După toate aceste bucurii începe să apară timid şi fericirea. O bucurie ceva mai amplificată. Copiii mai mari sunt fericiţi pentru rezultatele şcolare, pentru cadourile obţinute, pentru orele petrecute cu prietenii. Pe măsură ce trec anii, fericirea devine mai intensă în perioada pubertăţii când încep să apară primele sentimente de dragoste. Atunci toată lumea este a lor şi nimic nu-i opreşte din drum. Tinerii visează şi se cred invincibili.

Vine apoi vremea maturităţii când şi fericirea îmbracă alte forme odată cu întemeierea noilor familii. Tinerii sunt fericiţi când se căsătoresc, sunt fericiţi când li se nasc urmaşii, sunt fericiţi când copiii lor fac primii paşi, când merg la grădiniţă şi se descurcă bine, când merg la şcoală şi au rezultate bune. Părinţii ajunşi de acum la a doua tinereţe sunt fericiţi când copiii lor îşi termină studiile şi intră în viaţă, apoi când devin bunici şi în felul acesta sunt părtaşi la perpetuarea ciclului vieţii. Deci, pe măsură ce înaintăm în viaţă şi motivele de fericire se împuţinează. Ajungem ca în final să fim fericiţi pentru sănătatea ce o avem, când de fapt fericirea se transformă în mulţumire.

Cam acestea ar fi fazele fericirii oglindite în ochii unui bătrân trecut prin viaţă. Entuziasmul tinerilor diferă mult faţă de modul meu de a privi lumea. Pentru ei „tot ce zboară se mănâncă” în timp ce pentru mine rămâne doar mămăliga.

Simptomele fericirii sunt uşor de recunoscut. În clipele de fericire omul simte că-l cuprinde o stare aparte şi are senzaţia că pluteşte. Nu mai vede nimic altceva în afară de motivul fericirii. Apoi, pe măsură ce înaintează în vârstă şi motivele fericirii se împuţinează, omul coboară cu picioarele pe pământ, fericirea se temperează şi devine apatică.

Vrem, nu vrem, ne place sau nu ne place, cam asta este fericirea. Unii vor redacta articole elogioase pe seama ei. Alţii o vor descrie în culori pastelate. Eu nu pot. Pentru mine fericirea este aşa cum am prezentat-o. De la puţini spre nimeni vor fi cei care vor aprecia acest articol, dar asta nu mă deranjează. Ştiu doar un lucru: aceasta-i viaţa şi nu este roză, iar mie-mi place să o privesc aşa cum este ea şi tot ce scriu este şi va rămâne privit prin prisma realităţii trăite de mine. Poate alţii trăiesc altfel. Ferice de ei. Mie-mi place cum trăiesc şi privesc eu lumea, viaţa în ansamblul ei şi chiar moartea: o femeie frumoasă, nu o hârcă ce se plimbă cu coasa.

În aceste condiţii nu văd de ce s-ar face cineva vinovat de propria-i fericire. Este un sentiment  ce vine în mod firesc într-o situaţie sau alta. Este o stare ce ne cuprinde fără să o putem opri din drumul ei. Fericirea este generată atât de factori interni, specifici fiecărui individ, dar şi de factori externi,  proveniţi din familie şi societate. Fericirea este întâlnită pe toate palierele sociale, de la bogaţi la săraci. Dar nu toţi bogaţii sunt permanent fericiţi, după cum nici toţi săracii nu sunt permanent necăjiţi. Alternanţa valorilor se simte şi aici şi face parte din ECHILIBRUL UNIVERSULUI.


Alte articole scrise pentr BP 32:
http://suntfraiera.blogspot.ro/2012/07/pana-sa-se-nascatotul-parea-normal.html
http://irealia.wordpress.com/2012/07/27/fericirea-mea-2-2/
http://www.balantza.com/fericirea-nu-o-gasesti-la-magazinul-de-la-colt/
http://pandemoniul-sufletului.blogspot.ro/2012/07/perfectiunea-intruchipata-fericirea.html?
http://emilcalinescu.eu/sa-fim-mai-fericiti-despre-oameni-fericiti/
https://copiisimame.wordpress.com/2012/07/28/potirul-magic-fericirea/#comment-2850

luni, 16 iulie 2012

Termen de valabilitate




Articol pentru Blog Power 31
http://www.mostwantedblog.org/2012/07/15/blog-power-31/

Tema este:
"Are prietenia termen de valabilitate?
Poate distanţa distruge anii de gânduri împărtăşite cu o persoană sau mai multe?
Cât valorează ego-ul personal şi orgoliul într-o relaţie de prietenie?"
Deci: Termen de valabilitate
Produsul: Prietenia
O temă tratată diferit de tineri şi de bătrâni. O temă frumoasă, total diferită în comparaţie cu cele de până acum. O temă pe marginea căreia s-au scris şi se vor mai scrie multe epistole, o temă elogios tratată de către cei tineri şi cu multă reţinere de către cei bătrâni.

Prietenia, o relaţie interumană fără sfârşit, nu este altceva decât o relaţie de bună înţelegere între OAMENI, între colegii de grădiniţă, între colegii de şcoală, între colegii de serviciu, între colegii de cartier, între vecini şi multe alte categorii sociale.

Este ea o relaţie socială cu termen de valabilitate nelimitat? Aici opiniile se despart şi fiecare o ia pe drumul ei. Opinia mea este că fiecare prietenie îşi are termenul ei de valabilitate. Prietenia privită în ansamblu este aşa cum spuneam: fără sfârşit, deci cu termen de valabilitate nelimitat. Dar în particular prietenia diferă de la individ la individ pentru că sunt o mulţime de factori care determină relaţiile interumane.

În primul rând invidia ar fi unul din factorii ce pot strica o prietenie. Când un individ dintr-un grup o ia înaintea celorlalţi apar discuţiile: „cu ce ăsta/asta este mai bun/bună ca noi?”, „ce relaţii sus-puse are?”, ce...? şi ce...?  şi iar ce...? Ar mai fi şi alţi factori care influenţează prietenia, dar nu mi-am propus să analizez această latură negativă. Mă voi limita strict cerinţelor subiectului.

Deci prima întrebare era dacă distanţa distruge prietenia. Eu spun că nu. Distanţa nu este un obstacol în calea prieteniei. Obstacolul inevitabil pentru prietenie este timpul. Crudul şi neiertătorul timp care alterează sentimentele este cel care duce spre uitare şi deci spre ruperea unei prietenii. Cu alte cuvinte cu cât trece mai mult timp în care doi prieteni nu mai iau legătura unul cu altul, cu atât între ei se aşterne uitarea şi ruperea legăturilor de prietenie. De aici vine şi amestecul ego-ului în relaţiile de prietenie şi deci a orgoliului. Un om orgolios nu trece cu vederea întârzierea unui răspuns şi ca atare încetează să mai dialogheze cu prietenul său pe care automat îl trece la categoria „fost”. Dar peste acest impediment nu se poate trece prin găsirea unei căi de mijloc?  Părerea mea este că nu. Orgoliosul nu cedează sub nicio formă şi consideră că orice face „fostul” este doar de faţadă.


Alte articole pe această temă:
http://suntfraiera.blogspot.ro/2012/07/un-suflet-ca-al-meu.html
http://scriitora.blogspot.ro/2012/07/prieteni.html
http://aurarusu.wordpress.com/2012/07/17/prietenia-incredere-respect/
http://pandemoniul-sufletului.blogspot.ro/2012/07/prietenia.html
http://emilcalinescu.eu/prietenie-fara-termen-de-garantie/
https://irealia.wordpress.com/2012/07/18/prietenie-stoc-epuizat-preluam-marfa/
http://nymphtamine.blogspot.ro/2012/07/batranul-si-marea.html

luni, 9 iulie 2012

Dialog cu gândul


Pentru ediţia cu nr. 30 a Blog Power tema propusă de noul lider Tibi  este:
Monologul interior: oricât de mult am analiza oamenii, nu vom şti  niciodată cu adevărat ce gândesc ei.
Ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor?
Putem citi gândurile oamenilor sau doar ne permit ei să le intuim?
Oamenii se luptă cu viaţa
sau doar cu sinea lor?
http://www.mostwantedblog.org/2012/07/08/blog-power-30/
Pe această temă mă gândesc ce să scriu. Nu este o temă grea, este o temă frumoasă şi se leagă de viaţa mea aşa cum se leagă de mine ciulinii pe malul Mureşului atunci când căscând ochii după nuş’ ce intru în mijlocul lor.

Hai să intru şi de data asta în debaraua cu amintiri.

Of, ce de colb e aici ! Uite şi un cufăr aruncat în ungherul de acolo. E întuneric şi n-am luat o lanternă cu mine. Sper să mă descurc pe bâjbâite. Deşi nu este prea mare se deschide greu. Are tâţânile capacului ruginite. Noroc că nu are şi lacăt.

Uf ! Am reuşit să-l deschid. Acolo, pe fundul cufărului, zăresc aruncat ceva. Pare a fi o hârtie mototolită. O, nu ! E o cârpă. De când stă acolo s-a decolorat. Am învelit ceva, cândva în ea? Nu ştiu. Să văd.

Dar vai, au căzut din ea o mulţime de litere. Au mai rămas doar câteva agăţate de pânza învechită, litere ce compun cuvintele: GÂNDUL MEU. Îmi vine să râd. Doar atât a mai rămas din el? O cârpă cernită cândva şi acum decolorată? Dar câte dialoguri am avut eu cu el de-a lungul anilor. Ne înţelegeam ori de câte ori aveam ceva de făcut, indiferent că ar fi fost lucrări grele sau banale. Dialogam cu gândul când călătoream în interesul serviciului sau în interes personal, dialogam cu gândul înainte de a adormi, dialogam cu gândul înainte de a pleca la serviciu şi pe tot parcursul drumului spre şi de la serviciu, dialogam cu gândul în timp mâncam. Dialogam cu gândul când trebuia să mut un creion de colo, colo sau să smulg o buruiană, dar şi când trebuia să iau decizii rapide într-un domeniu s-au altul. Nu de puţine ori mi se spunea că dau răspunsuri înainte ca interlocutorul să-şi termine întrebarea şi eram întrebat de unde ştiam ce a vrut să mă întrebe. Nu ştiu ce a stat la baza acestui fel de a fi, dar a fost. A fost o realitate trăită cândva.

Mă uit din nou la cârpa învechită. Acum este fără valoare. Chiar dacă cineva ar vrea să mai citească ceva nu mai are ce. Literele au căzut de pe ea şi s-au împrăştiat. Au rămas doar litere. Un alfabet repetat de mai multe ori. Dar mi s-a putut citi cândva gândul?  Eu spun că nu. Şi asta pentru că, aşa cum spunem, foloseam măşti adecvate, perfect mulate. Era mai bine să fii considerat om fără gânduri decât să-ţi laşi gândurile să fie citite.

„Din cauza motivului” cum se zice uneori printre prieteni, nu am fost preocupat nici să caut a citi gândurile cuiva. Am considerat tot timpul că gândul este proprietatea de care nu trebuie să mă ating. Cine voia să-mi spună ce gândeşte o făcea în mod direct şi cât considera că este necesar.

Stând şi gândind la ce scriu acum, îmi vin în minte cuvintele celebrului poet: „o luptă-i viaţa, deci te luptă...” Da, viaţa este o permanentă luptă. Cu mine nu am de ce mă lupta pentru că mă cunosc. Deci nici cu sinea mea. Dar cu viaţa trebuie să mă lupt din pricina numeroaselor obstacole ce mi le scoate în cale. Nu am aia, nu am ailaltă, trebuie să fac rost de bani pentru a rezolva problema aia... Şi de unde? Din pensie, bineînţeles, că din altă parte nu mai am de unde. Şi atunci aştept momentul potrivit pentru a-mi rezolva problemele care uneori rămân şi nerezolvate pentru că nici pensia nu este din gumă să o pot întinde.

Nedumerire

 Ce, e cald?
Unde-i caldu' ăla?
Nu-l văd !