Dezamăgire

Ştirile au curs una după alta cu intervale mari de timp între ele. La început a fost finalizarea procesului lui Adrian Năstase şi aşteptarea sentinţei. Până la urmă a fost dat şi comunicatul: Fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani închisoare cu executarea pedepsei. O sentinţă nedreaptă zic eu după modul cum s-a derulat acest proces pe parcursul mai multor ani. Că Adrian Năstase a fost vinovat sau nu a rămas nedovedit în instanţă. Au rămas valabile doar acuzaţiile mass-media.

Pe Adrian Năstase nu l-am agreat de la bun început. Adică de la apariţia sa pe scena politică. Dar clinciurile cu Traian Băsescu m-au făcut să-mi schimb opinia. L-am crezut un bărbat tare, pe care nu-l poate îngenunchea Traian Băsescu. Dar m-am înşelat. Până la urmă s-a lăsat dominat de adversarul său politic. Oare de ce? A fost suficient un moment în care să-şi lase garda jos şi marinarul l-a înghesuit în corzi. În final Adrian Năstase a căzut psihic şi a încercat să se sinucidă. Un gest necontrolat, un gest negândit. Invincibilitatea „marelui bărbat” s-a năruit ca un castel de nisip uscat de soare.

De-a lungul timpului au mai fost bărbaţi condamnaţi politic pe nedrept. Nici unul dintre ei nu a încercat să se sinucidă. Toţi şi-au dus destinul cu bărbăţie. Unii chiar şi-au dat viaţa pentru aceasta, dar nu prin sinucidere ci în faţa plutonului de execuţie. Până şi soţii Ceauşescu şi-au primit mascarada de sentinţă cu demnitate.

Adrian Năstase urma să fie privat de libertate pentru doi ani, din care i se mai reduceau câteva luni bune. Ar fi stat în temniţă, dar cum? În regim special. Cu televizor, cărţi şi posibilitatea de a scrie. Atâta doar că trebuia să doarmă în „garsoniera” specială. Nu s-a gândit o clipă în ce condiţii au făcut puşcărie Lucreţiu Pătrăşcanu, Iuliu Maniu (şi el fost prim-ministru), generalul Mociulschi şi mulţi alţi deţinuţi politici înfometaţi, schingiuiţi, lipsiţi de informaţii despre mersul evenimentelor şi fără a beneficia de mijloace destinate scrisului. Dar cât de bine o duceau şi cei care nu erau în puşcării atunci?

Adrian Năstase a căzut psihic. Adrian Năstase nu a rezistat presiunilor exercitate de magistraţi ani de zile pentru soluţionarea cazului său. Un caz aparent banal care voit a fost complicat de o justiţie injustă. O justiţie aservită unui dirijor răzbunător şi plin de sadism. O justiţie care nu se străduieşte să rezolve cazurile aflate pe rol în timp util, pentru a fi cu adevărat credibil verdictul dat „la cald”. O justiţie dirijată prin telepatie de către abilul dirijor sadic. 

Adrian Năstase în loc să se scoale din colbul în care a fost aruncat prin mijloace necinstite şi să continue bătaia cu rivalul său, a folosit cea mai josnică metodă de a scăpa. Sinuciderea. Păcat. Mare păcat. Chiar dacă a fost scârbit de injusteţea justiţiei nu trebuia să recurgă la acest gest. Trebuia să se lupte pentru ca justiţia să devină una dreaptă, care să apere oamenii nevinovaţi şi să-i condamne doar pe cei vinovaţi. Ori gestul său de a încerca să se sinucidă lasă loc şi altor interpretări. Avea ceva pe conştiinţă şi nu se putea debarasa de acel ceva decât prin sinucidere. Păcat.

O amintire tristă. O amintire care va rămâne peste ani. O amintire care va ştirbi prestigiul „marelui bărbat” Adrian Năstase.