Trenul

Articol scris pentru Blog Pover 34
http://www.mostwantedblog.org/2012/08/05/blog-power-34/

Tema este dată de către tizul meu Liviu, câştigătorul ediţiei 33

Nu o să-ţi dai seama niciodată în ce parte s-a dus trenul doar uitându-te la sine.

·                                 îţi ghidezi calea în viaţă în funcţie de ceea ce simţi, ce ştii, ce ai învăţat, îţi place riscul?

·                                 să presupunem că eşti obligat să alegi, să indici direcţia în care a plecat trenul, mergând pe şine în acea direcţie; vei avea curajul să rişti sau vei lăsa pe altul în locul tău?

·                                 să presupunem că ai greşit direcţia iar trenul vine spre tine... ce faci, ştiind că în spatele tău sunt alţii ce ţi-au urmat calea?

Argumente şi întrebări cu tâlc chiar şi pentru un fost ceferist. Şi asta pentru că într-adevăr nu-ţi dai seama în ce parte se duce trenul când te afli în el şi te uiţi doar la canapeaua din faţa ta. Dar când te uiţi din când în când pe fereastră vei vedea dacă te duci în direcţia dorită sau te-ai urcat în alt tren şi mergi într-o direcţie greşită. Totodată, privind pe fereastră vezi şi zonele prin care treci, poţi aprecia ce au şi cât de gospodari sunt locuitorii dintr-o comunitate sau alta, dar vezi şi cât prăpăd s-a făcut în lupta cu „făbricile” comuniste, cu sisteme de irigaţii şi câte altele, tot comuniste etichetate.

Din acest moment consider că am încheiat intrarea în subiect şi acum vine partea mai interesantă. Transformarea trenului în modul meu de viaţă. Privind iar la anii lăsaţi în urmă pot spune fără să greşesc că mi-am ghidat viaţa numai în funcţie de ceea ce am simţit. Că a fost bine sau rău ce fac nu m-a interesat, mai ales că de cele mai multe ori decizia trebuia luată rapid. Dar, din fericire, de fiecare dată primeam mesaje telepatice bune, adică îmi venea gândul cel bun, cu privire la modul în care trebuia să acţionez. Dacă treaba ar fi stat altfel, în *89 şi în anii care au urmat păţeam şi IO la fel ca ceilalţi din categoria mea socială.

Dar dacă până am fost activ am acţionat aşa, de ce m-aş schimba acum? Doar de dragul democraţiei pârâte în care trăim? Nu ar fi păcat să arunc la lada de gunoi tot cea am învăţat până acum şi s-o iau de la capăt? Numai că neplăcându-mi cartea vieţii din care am învăţat am ajuns la concluzia că nu ştiu nimic. Asta ca să nu spun şi eu ca înaintaşii mei din moşi-strămoşi: „cât înveţi, tot prost mori !” De aceea risc să iau totul de la început, dar nu de la un nivel zero, ci de la un nivel cu ceva mai sus decât al pământului pe care calc. Deci, iată că aţi aflat şi că-mi place riscul, iar această plăcere nu mi-a venit aşa din senin acum la bătrâneţe. Ea s-a născut odată cu mine şi ca atare pe la doi ani şi ceva – trei ani fără ceva, m-am încumetat să evadez în căutarea „mătuşii Netuţa”. Cred că vă mai amintiţi povestea când am rămas „zătonit” sub poartă. Cu toate acestea este o mare diferenţă între riscul de acum şi riscul de atunci. Dacă atunci riscul era năuc neavând noţiunea pericolului, riscul de acum este calculat şi bine dozat. Asta pentru că mădularele au „ruginit”, reflexul s-a lenevit, federele nu mai sunt elastice şi ca atare trebuie să mă gândesc bine dacă pot sări un şanţ au ba.

Acum vine şi treaba hazlie a problemei date de tizul Liviu. Păi dacă IO am fost cheferist aproape patru decenii, credeţi cumva că am uitat regulile de umblat pe calea ferată? Credeţi cumva că mă voi cocoţa pe şină pentru a merge pe ea ca pe trotuar? Nu ! Pentru mine a rămas literă de lege să nu pun piciorul pe şină când traversez calea ferată şi să nu folosesc şina pentru a mă deplasa pe ea. Pe lângă acestea mai sunt şi alte reguli pe care nu le încalc nici acum. Dar cerându-mi-se să indic direcţia de deplasare a trenului o voi face eu, fără să las pe altul în locul meu să facă acest lucru. Voi lua un băţ, o piatră sau orice altceva cu care voi trasa pe pământ o săgeată indicatoare. Dacă prin absurd nu voi găsi aşa ceva, voi scoate din taşca mea pixul şi voi face cu el săgeata respectivă. Deci soluţii există fără a fi nevoiţi să ne bulibăşim expunându-ne unor pericole nejustificate.

Acum, încet-încet, am ajuns şi la partea ailaltă. Dacă-i vorba doar de tren nu este niciun pericol când vine spre mine şi eu sunt în afara gabaritului căii, iar în gabaritul căii nu am de ce să mă aflu. Dar tizul Liviu nu s-a referit doar la trenul tren şi ca atare trebuie să am în vedere şi „trenul viaţă”. Când în viaţă o iau pe un drum greşit şi am în spatele meu un număr de oameni (poate unu, poate doi, poate mai mulţi) care au avut încredere în mine şi m-au urmat, în primul rând nu trebuie să mă impacientez şi să-mi pierd cumpătul. Cu calm trebuie să găsesc rapid cele mai bune soluţii pentru a ieşi din situaţia creată fără a-i supune vreunui risc pe cei care mă urmează şi, bineînţeles, nici eu să nu păţesc nimic pentru ca oamenii să nu-şi piardă încrederea în mine. Cam aşa am procedat pe vremea când eram ceferist activ. Acum nu mai am de ce şi asta pentru că pe nepoţei îi duc de mânuţă atunci când trecem strada, strada o trecem numai când semaforul ne arată culoarea verde şi înainte de a intra de pe trotuar în stradă ne uităm dacă maşinile au oprit şi nu vin altele să ne lovească. 

Alte articole scrise pentru BP 34:
- http://adapavel.wordpress.com/2012/08/05/un-tren-spre-nicaieri/
- http://colectie-stiinte.ro/archives/4227
- http://iulysaa.wordpress.com/2012/08/10/intre-doua-sine/
- http://www.balantza.com/trenul-care-se-numeste-viata/
- http://atom.problog.eu/2012/08/trenul-vietii/