luni, 18 iunie 2012

Scrisoare către copilărie


imagine preluată de pe internet
Articol pentru Blog Power 27 http://www.mostwantedblog.org/2012/06/17/blog-power-27/
Cu alte cuvinte şi acesta participă la concursul cu tema "Scrisoare către...", temă propusă de Bianca
Deja un mijloc invechit de comunicare - scrisoarea. Pentru cine aș scrie câteva rânduri pe o pagină și despre ce ar fi? De dragoste? De mulțumire? De iertare? Ne putem exprima mai bine în scris?

Intrând din nou pe Blog Power pentru a vedea cine ce a mai scris la ediţia 27 am dat peste îndemnul Biancăi de a scrie IO ceva, orice, numai să scriu că tot scrisoare se cheamă. Mulţumesc Bianca, ai dreptate.

Deci, să scriu “carte” copilăriei. O copilărie frumoasă, trăită fără griji în Ciugud, un sat de lângă Alba Iulia.
Pentru a scrie această scrisoare am să mă plimb puţin pe uliţele satului de atunci. Un ţânc îmi iese în cale:
-         Noa serbus mă cochile, a cui eşti?
-         Sărumâna. Îs a lu moşu Lae.
-         Şi cum te cheamă?
-         Liviu.
Am vrut să-l mai întreb ceva şi n-am avut pe cine. Dispăruse. Era o mână de om, aşa cum este Bebele meu de acum, pe care-l vedeţi pe ici, pe colo pe blog. Parcă ar fi fraţi gemeni luaţi pe o altă scară a timpului.

Deci: Bună ziua copilărie. Ce repede ai trecut pe uliţa mea. Nici n-am avut vreme să bag de seamă când te-ai dus la vale, să vezi ce mai e prin sat. Ai mers ce ai mers şi negăsind cu cine să te joci ai plecat într-un sat vecin, care era foarte aproape de Ciugud, practic satele fiind despărţite de o vale. Acolo ai dat doar de un câine care a început să mârâie la tine. Nu ţi-a plăcut şi ai plecat mai departe. Poate să găseşti pe cineva cu care te-ai fi putut juca. O speranţă care nu s-a împlinit şi aşa te-ai trezit la marginea satului, dar în marginea cealaltă, nu cea vecină cu Ciugudul. Ţi-ai amintit că mergând înainte ajungi la Netuţa, o mătuşă. Nu ai ţinut seama că drumul e lung pentru că nu aveai noţiunea timpului şi spaţiului. Aveai doar vreo doi ani şi câteva luni. Nu aveai nici noţiunea pericolelor care ar fi putut apare. Ai mers doar înainte ştiind că trebuie s-o întâlneşti pe Netuţa.

Dar până să ajungi la ea, ai întâlnit un avion care se îndrepta spre tine. Tu îi spuneai „moroplan”. Aveai în minte poveştile care se spuneau despre „borbandamente” şi mai ştiai că dacă nu eşti cuminte te ia şi te duce aeroplanu’. Văzând că se apropie de tine acel avion ai început să plângi şi ai căutat o ascunzătoare. Numai că în jurul tău era doar câmp cultivat cu grâu. Singura soluţie a fost să te arunci pe burtă în holdă, fără să ţii seama că era mult prea mică deoarece era început de primăvară. Întâmplarea a făcut să dai peste un om care căra gunoi pe ogorul lui. Te-a întrebat al cui eşti şi după cum îţi era obiceiul ai răspuns: „a lu’ moşu Lae”. Te-a întrebat unde mergi şi ai răspuns: „la Netuţa”. Te-a mai întrebat dacă ştii unde stă Netuţa şi ai răspuns: „acolo”.  Atunci te-a urcat în car şi te-a dus într-acolo. Aţi ajuns la o ramificaţie a drumului şi acolo ţi-a spus: „Io merg pe aici, tu încotro?” Ai răspuns: „Acolo, la casa cu frăgar la poartă.” Te-a lăsat jos şi v-aţi despărţit.

Ajuns la destinaţie ai vrut să intri în curte şi n-ai putut. Uşa curţii era închisă. Ai căutat o soluţie să intri în curte şi te-ai gândit să te strecori pe sub poartă. Ai încercat în zadar. Ai reuşit să-ţi introduci capul în curte şi ai rămas zătonit. Nu mai puteai înainta, dar nici să te retragi. Ai început să plângi şi să strigi.

De la o vreme te-a auzit o vecină şi s-a dus să spună mătuşii şi unchiului tău că-i caută un cochil care plânge la ei sub poartă.  Norocul tău că erau acasă şi nu erau duşi la câmp. Au venit să vadă cine e şi au rămas înmărmuriţi văzându-te. Cu greu au reuşit să te scoată de sub poartă. În faţa lor apăru un miţiclon. Un omuleţ cu haine rupte, murdare de balegă, cu faţa plină de muci şi de brazde rezultate de la lacrimile care au curs peste colb. Au mai şi râs că nu s-au putut abţine de cum arătai.

A urmat apoi îmbăierea ta, curăţarea şi cârpirea hainelor, repararea încălţărilor prin coasere cu drot (sârmă) şi în final au trimis vorbă acasă să vină cineva după tine. Tu îţi mai aminteşti de tote astea? Eu nu le-am uitat.

Şi uite aşa, scriind copilăriei, m-a prins dorul de o a numită perioadă a vieţii mele când „o scrisoare de dor” era „rătăcită-ntr-un scrin de ani de zile” şi „peste file-ngălbenite se aşternea uitarea”. Dar să ascultăm această poveste cântată de Margareta Păslaru atunci când aveam... dar ce importanţă mai are când era?

13 comentarii:

  1. Ma bucur ca mi-ati ascultat indemnul. A iesit ceva foarte frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. frumos tare, liviu... :) aşa cum numai poveştile din suflet pot fi, copil al lui lae!

    RăspundețiȘtergere
  3. :)) Liviule, Liviule...
    De atunci nu stăteai locului. Bine că nu s-o găsât f-un câne pe-acolo, cât erai tu băgat pe sub poartă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi hiba umblatului nu-i din naştere? Când m-am gândit să intru pe sub poartă ştiam că nu au câine, dar nu m-am gândit că poate veni unul la turul nădragilor.

      Ștergere
  4. Frumoasa povestioara. Nu am privit niciodata copilaria astfel, dar este o idee frumoasa si nu cred ca s-a mai gandit cineva sa scrie o scrisoare catre copilul din sine.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-a placut mult povestea si sper sa pot tine si eu minte toate detaliile copilariei sa le povestesc nepotilor :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu siguranţă o să-ţi aminteşti tot ce ai făcut de când ai fost copilă de 2-3 ani. Dar toate vor veni la timpul lor.

      Ștergere
  6. e superb numai pentru ca e real ce sa ami zic de coninut... in rest, cum zice Simona

    RăspundețiȘtergere
  7. Frumos! Foarte frumos, domnule Bimbea! O altfel de poveste...
    M-ati trimis cu gandul pe ulitele indepartate ale copilariei mele. M-am revazut strabatand satul singura la numai 3 ani, in actiunea de mare curaj de intoarcere acasa dupa o vizita la colegele de gradinita. La dus fusesem in trei, si celelalte drumul ala il cunoasteau bine, ca ducea la ele acasa. La intoarcere insa am ramas singura. Mama uneia mi-a aratat de la poarta casei lor in ce directie sa pornesc, fara insa sa imi spuna si de cate ori urma sa coteasca drumul. Eram plina de mine desi inima imi batea sa sparga pieptul indeosebi cand se starneau cainii indaratul ulucilor. Cand am zarit cladirea teatrului de vara mi-a venit de tot inima la loc. Eu locul ala il cunosteam ca ma duceam adesea cu parintii la filme si spectacolele de muzica populara. Cand am ajuns la soseaua mare m-am si vazut acasa, chiar daca mai aveam o bucata sanatoasa de drum de parcurs. Insa acel petec de strada imi era familiar; ma dusese adeseori muma de manuta la "pravalia de carti" unde lucra tata. Eeeehe! Ce s-au mai uluit si minunat si cum s-au suparat ai mei pe mama colegei mele! Dar ce mandra am fost eu multa vreme dupa aceea! Ma simteam intr-un fel eroina si dintr-o data...mare. :)
    Va multumesc inca o data cu sufletul copilului care nu a incetat niciodata sa traiasca in mine! Un senin, linistit si plin de sanatate 2013 de la o alta fosta sluga la calea ferata!

    RăspundețiȘtergere

Citesc cu plăcere ce scrieţi. Mulţumesc